Citind articolul lui Arhi, din dimineaţa asta, am rămas câteva minute pe gânduri încercând să găsesc esenţa la tot ce apare scris acolo. Bine, e impropriu spus că articolul a fost al lui Arhi, el doar l-a publicat, dar gestul contează. Rândurile respective aparţin unui anonim.
O chestie mi-a ocupat imediat gândurile, urmărind lunga listă de motive pentru care omul acela a decis să plece, împreună cu familia, din România.
O chestie pe care am să încerc s-o exprim într-un mod mai diferit, indirect. Poate filozofic (o fi vreun strop de filozofie prin mine, oare?)
___
„Ai o casă, una la care ai muncit toată viaţa. Ai o casă la care şi părinţii tăi au muncit toată viaţa, la fel şi bunicii şi tot neamul tău. Ai o casă pentru care bunicii şi străbunicii tăi şi-au dat viaţa prin războaie, ca s-o apere. Casa asta nu e nici cea mai frumoasă şi nici cea mai solidă, asta deşi îţi place să crezi exact contrariul.
Casa asta, a ta, are colţurile pline de igrasie, pereţii au nevoie disperată de zugrăveală. Temelia casei e măcinată de timp si de stihii. Acoperişul casei nu e nici pe departe cel mai sigur, orice rafală de vânt îl poate zgudui atât de tare încât să-l rupă. Casa asta la care au muncit toţi, cei ce-ţi sunt ţie neam şi toţi cei ce sunt neam din neamul lor, tinde să se prăbuşească. Casa asta se va prăbuşi într-o zi. Nicio construcţie nu ţine o veşnicie, mai ales atunci când nu e îngrijită.
Ai casa asta, ai o casă, aşa şubredă cum e.
Ce faci, alegi să munceşti, să trudeşti, să trăieşti o viaţă plină de greutăţi la fel ca părinţii tăi, ca bunicii tăi, la fel ca părinţii şi bunicii bunicilor lor? Alegi să trăieşti în casa asta, să munceşti, să consolidezi casa asta, s-o rezugravesti, să-i schimbi acoperişul, să lupţi pentru a o face şi frumoasă şi solidă şi durabilă?
Sau alegi să pleci, să abandonezi casa asta şi să-ţi cauţi casă nouă? O casă construită de altcineva care la rândul său a trebuit să îndure o viaţă plină de greutăţi dar care s-a încăpăţânat să consolideze non-stop, să zugrăvească şi să re-zugrăvească o casă la care munciseră şi părinţii lui, s.a.m.d. O casă care ţie nu îţi va fi, cu siguranţă, casă ci doar adăpost. Unul poate temporar până în momentul în care îţi dai seama că alta e casa ta. Până îţi dai seama că ai ajuns într-o casă, că munceşti pentru o casă, dar casa asta nu e a ta. Adevărata casă a ta fiind departe de tine, uitată în paragină şi aproape să se prăbuşească, pentru că tu ai ales să renunţi la ea. La casa ta.
Nu, nu există varianta să-ţi constuiesti casă în altă parte. Există varianta să construieşti ziduri, să le zugrăveşti, să le modelezi în mod cât mai confortabil pentru tine. Însă casa asta va fi tot timpul în curtea altuia. Poate copii tăi să considere casa construită de tine drept casă a lor. Şi poate nici ei. Nu în cazul în care vor afla că aceea nu e casa ta, ci un adăpost construit în curtea altuia.”
____
Morala povestioarei de mai sus e una simplă. E uşor să abandonezi, e mai greu să trudeşti, să munceşti, să faci sacrificii. E uşor să te prefaci că munceşti, e foarte uşor să aştepţi să-ţi pice din cer un ajutor. Şi eu am fost plecat ani de zile din România, la fel ca mulţi alţii. Însă cu orice român m-aş fi întâlnit pe meleagurile străine, nici unul nu-şi dorea o casă acolo. Toţi vroiau să se întoarcă, ştiau că au casă în România şi că e datoria lor, în semn de respect pentru părinţii lor, să muncească pentru casa ce le-a fost lăsată moştenire. Iar dacă exista vreunul care spunea că a uitat de casa din România atunci alegeam să-l ignor. Nu poţi să uiţi de locul unde te-ai născut, nu poţi să uiţi de casa ta.
Da, mirajul unei vieţi uşoare într-o ţară ca Germania, Italia, SUA ori altă ţară dezvoltată economic, e foarte puternic. Însă nu te poţi simţi ca acasă într-una din aceste ţări. Te vei simţi wow câteva luni de zile, un an ori poate 2 sau 3, 4, 5. La început vei fi extrem, extrem de subiectiv, vei simti altfel viata. Însă, după un timp vei începe să vezi fiecare detaliu, fiecare greşeală, fiecare „crăpătură din zid”, fiecare obicei ti se va părea straniu. Şi în final, vei ajunge să vezi cu aceiaşi ochi obiectivi şi să analizezi la fel de dur, cum faci aici, în România. Cu cât vei petrece mai mult timp plecat, de acasă, cu atât îţi vei dori mai mult să simţi din nou aerul casei tale. Vei cauta gustul mâncării româneşti, vei cauta disperat produse româneşti. Te vei bucura ca un copil când le vei găsi şi vei preţui fiecare din acele produse. Până când într-o zi vei zice: -gata, merg acasă.
Da, ştiu, e dură, crâncenă, plină de sacrificii viaţa în casa asta a noastră. E grea viaţa în România. Însă dacă noi nu muncim s-o protejăm, s-o renovăm, s-o modernizăm, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru. Da, ştiu, e frustrant să vezi cum o parte din cei ce locuiesc în casa asta, a noastră, aleg să-i murdărească zidurile cu rahat. Dar oameni de genul asta sunt peste tot. Şi până la urmă, e vina noastră că-i lăsăm să facă asta, că le căutăm mereu justificare.
