O provocare pentru mintile voastre. Nu e un exercitiu de inteligenta ci doar unul de perceptie.
Se da o fotografie:
-si se mai da un fragment dintr-o poveste scrisa de Ion Creanga acum vreo 150 de ani (e vorba de Prostia Omeneasca):
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: „Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!”
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.
— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Asa, ca si in povestea lui Creanga, in care cele doua femei in loc sa dea drobul de sare jos de pe soba se apucasera sa-l jeleasca pe copil, asa se intampla si in Romania zilelor de azi.
A fost mai usor pentru respectivii proprietari ai cladirii de pe Calea Victoriei din Bucuresti sa afiseze un anunt ”Atentie, cad turturi”, cu jdemii de semne de exclamare pentru a atentiona trecatorii, decat sa dea acei turturi jos de pe balcoanele cladirii.
Ca incheiere, voi apela la cuvintele bunului prieten al lui Creanga, Mihai Eminescu si la deja mereu de actualitate expresie: -toate-s vechi, dar noi sunt toate! 🙂
*credit foto- Carmen Rusu
Daca dadea turturii jos, risca sa-i cada lui cap si omu’ n-o fi vrut sa riste :))
cum de regula se intampla cu multi care…stiu ei ce e mai bine :)))
Bine, bine, dar și anunțul ăla e arborat cu tâlc pentru că direcția lui indică o cădere de jos.