Stanislav Petrov – omul care a salvat Terra

V-aţi gândit vreodată că noi toţi, indiferent de rasă, vârstă, sex, ideologie, religie, trebuie să-i fim profund recunoscători unui simplu locotenent-colonel din Aviaţia Militară a Uniunii Sovietice de pe atunci?
Este vorba de Stanislav Yevgrafovici Petrov, astăzi un respectabil ofiţer în rezervă în cadrul Armatei Rusiei.
Omul care ne-a salvat pe toţi, de la bacterii la miliardele de oameni, se afla la datorie pe data de 26 septembrie 1983, în buncărul secret Serpukov-15, una din bazele Forţelor Strategice de Rachete, situate în apropierea Moscovei.
Situaţia relaţiilor americano-sovietice se deteriorase îngrijorător. Cu doar trei saptămîni înainte, aviaţia militară sovietică distrusese aeronava sud-coreeană 007, la bordul căreia se afla şi un important oficial american, congressman-ul Larry McDonald.
Buncărul Serpukov-15 făcea parte din sistemul de averizare timpurie prin sateliţi, pentru detectarea rachetelor balistice intercontinentale via SUA – aşa-numitul sistem de avertizare Oko, de care liderii de la Kremlin erau foarte mândri.
Responsabilităţile lui Petrov constau în observarea reţelei de avertisment prin satelit şi anunţarea de urgenţă a superiorilor săi despre iminenţa oricărui atac nuclear asupra Uniunii Sovietice. Dacă avertismentele erau interceptate de sistemul de apărare, strategia sovieticilor consta în declanşarea imediată a unui contraatac nuclear cu toate rachetele disponibile. Scenariul – nebunesc, dar real – fusese de fapt aprobat în prealabil de ambele tabere şi specificat în Doctrina Comună de Distrugere Reciprocă, adoptată atât de sovietici, cât şi de americani, în speranţa intimidării reciproce.
Cu alte cuvinte, “Abţineţi-vă şi voi, că ne abţinem şi noi. Altfel murim cu toţii ca proştii într-un conflict în care nu vor exista nici supravieţuitori, darmite învingători sau învinşi”…
Imediat după lăsarea serii, computerele din buncăr au detectat un atac cu rachete intercontinentale lansat asupra Uniunii Sovietice dinspre Statele Unite.
Sistemul informa despre 5 asemenea rachete, care se îndreptau în mare viteză spre URSS. Îndoctrinat în sute de ore de propagandă comunistă împotriva duşmanului american şi planurilor imperialiste de dominare a lumii, locotenent-colonelul Petrov ar fi trebuit să reacţioneze mecanic şi conform regulamentului foarte strict.
Dar nu a fost aşa.
Factorul uman şi dorinţa de pace inerentă unei fiinţe umane normale s-au dovedit (din fericire pentru toată lumea) mai puternice decât idelogiile politice şi militare cu care Kremlinul spăla creierele agenţilor săi secreţi.
Eroul întregii omeniri nu a crezut computerul şi bine a făcut.
A ignorat voit alarma sistemului Oko, fiind convins, în sinea sa, că “iminentul atac american” nu putea consta într-o salvă de doar 5 rachete, în condiţiile în care cele două super-puteri deţineau mii de rachete cu focoase nucleare. Petrov şi-a adus aminte şi de conversaţiile în care câţiva savanţi sovietici puneau la îndoială acurateţea sistemului de alarmă prin satelit. Imediat după semnalul cu privire la cele 5 rachete, computerele au mai identificat alte 4 rachete recent lansate. Petrov era acum sigur că sistemul era defect, în ciuda faptului că nu avea nicio metodă cu care să-şi verifice suspiciunea. Sistemul de radare terestre al Uniunii Sovietice nu detectase nicio rachetă.
Emoţiile şi încordarea trăite de acest om, disperat să găsească o urmă de sânge rece în propriile vene, erau la apogeu. Următoarele 10 minute au fost cele mai grele din viaţa sa. Petrov asuda litri de transpiraţie, urmărind dacă traiectoria rachetelor se va abate spre Moscova.
Din fericire, ecranele nu au arătat nicio lumină; nicio explozie de 150 de ori mai puternică decât cea de la Hiroshima nu a zguduit împrejurimile. În schimb, sirenele şi semnalele de agresiune nucleară au încetat, iar luminile de alarmă s-au stins de la sine.
Alerta fusese falsă, sistemul avea o defecţiune majoră. Ceea ce păreau a fi 9 rachete care aduceau Apocalipsa pe aripile lor era, de fapt, reflexia neobişnuită a luminii solare pe norii de mare altitudine – fenomen optic interpretat de satelitul Molnia drept rachete în plin zbor.

Pentru Stanislav Yevgrafovici Petrov au urmat luni îndelungate de anchete, chestionări, cercetări.
Iniţial a fost lăudat de superiori pentru gestul său salvator. Dar nu a primit niciun premiu sau apreciere publică (ca şi cum o astfel de recompensă s-ar fi putut ridica vreodată la valoarea gestului său şi a sângelui rece de care a dat dovadă). Din contră, a fost tras rapid pe linie moartă, trimis în rezervă şi pensionat în linişte.
Evenimenul era unul extrem de ruşinos pentru liderii de la Kremlin. Sistemul lor de avertizare viciat arăta vulnerabilitatea sovieticilor şi-i făcea şi mai nervoşi.
Nici americanii nu s-au dovedit mai breji, în ciuda auto-reclamei şi războiului de imagine dus de Washington cu fonduri nelimitate. Deloc mai inteligenţi sau mai precauţi, americanii şi aliaţii lor din NATO au declanşat, în acelaşi an 1983, un mare exerciţiu comun sub numele de cod Able Archer, exerciţiu care simula un conflict minor degenerat într-o confruntare nucleară. Aceasta fără să aibă habar că sovieticii le interceptaseră toate planurile şi comunicaţiile.
Prostia liderilor NATO era şi ea la cote maxime. Pe data de 8 noiembrie, comandamentul NATO simula atacul nuclear apăsând pe temutul buton roşu, semnal pentru încheierea simulării Able Archer. Nu aveau nici cea mai mică idee că Flota de Război sovietică din Marea Baltică şi submarinele nucleare se pregăteau de ripostă. Din fericire, incidentul Petrov adusese mai multă înţelepciune la Kremlin. Nervii au rezistat iarăşi.
KGB-ul a transmis celor din CIA că omenirea fusese din nou aproape de Marele Sfârşit, iar raportul Agenţiei Americane de Informaţii a fost citit în aceeaşi seară de Ronald Reagan.
Preşedintele american a fost atât de şocat şi speriat, încât a demarat imediat negocierile care au dus, într-un final, la sfârşitul Războiului Rece.
Cât despre Petrov, astăzi este un pensionar care îşi duce liniştit existenţa în oraşul Friazino din Rusia.
Nici americanii nu au fost mai darnici cu omul care a salvat lumea. O asociaţie cetăţenească din San Francisco i-a înmânat, în anul 2004, un premiu onorific, precum şi suma de… 1.000 $.
Fără să fim ironici, oare acesta este preţul planetei noastre?
Era să uit: trimiteţi din când în când şi un gând bun către acest om, despre a cărui existenţă şi importanţă puţini ştiu. Măcar atât.
La urma urmei, îi suntem cu toţii, cumva, datori…

cititi tot articolul pe DESCOPERA.RO
articol preluat de pe DESCOPERA.RO

Leave A Reply

Navigate