Nu ştiu cum naiba se întâmplă dar se întâmplă. În România se decide cu orice numai cu capul nu. Da, sunt de acord, avem politicienii pe care-i merităm.

Da, sunt de acord, în România a fi lider politic înseamnă a avea doar un salariu baban pe o perioadă de câţiva ani şi o funcţie care să te ferească de anumite institutii de control. Şi nu mă miră, din moment ce aspiraţia romanului (pretendent la titulatura de lider politic) este să ajungă într-un scaun de parlamentar, ministru ori altă funcţie de conducere doar pentru că leafa e mare iar funcţia îţi oferă beneficii şi conexiuni ce te pot feri de o bătrâneţe tristă.

Idei de genul „vreau să ajung senator, deputat, ministru ori preşedinte pentru că vreau să fac viitorul ţării mult mai bun, vreau ca ţara asta să nu mai fie una de secol 19 deşi e în mijlocul Europei secolului 21” sunt doar nişte aiureli fară sens pentru mentalitatea clasei politice româneşti. Politicianul român îşi ocupă scaunul pentru tapiţeria acestuia nu pentru că are o dorinţă, să facă România o ţară mai bună, să asigure un viitor bun copiilor acestei ţări.

Ajungând la copii, iată una din mutările gândite de prea-înalţii (de fapt mici şi mici la sfat) oameni din Ministerul Muncii:

Ministerul Muncii propune că alocaţia zilnică de hrană pentru copiii şi adulţii din instituţiile publice de asistenţă socială şi unităţile de asistenţă socială pentru învăţământul special să fie majorată cu 33 la sută, însemnând o creştere medie de 2,3 lei.

Arhi le zice bine, subtil, tăios, dar bine. Parcă aş fi preferat să-i mai dea cu capul de pereţi pe cei ce decid cu fundul şi nu cu capul, în ţara asta. Dar nu-i băi, nu-i doar el în blogosfera asta. 🙂

Concluzia citatului de mai sus? -păi nicio altă concluzie în afară de aceea că în România copiii sunt priviţi că nişte „oameni fără prea multe necesităţi”.

Şi nici nu poate fi altfel din moment ce un puşcăriaş are o alocaţie zilnică mai mare, chiar dublă, decât cea lunară a unui copil. În nici un caz atunci când comparăm sumele cheltuite pentru câinii maidanezi ori altă problemă a societăţii. Iar asta e şi mai grav, pentru că deşi greu sesizabil pentru mulţi, viitorul copiilor din România tinde să devină o problemă a societăţii prezente.

Ironia sorţii este că în tot acest timp se desfăşoară zeci de campanii umanitare, toate urmărind să colecteze şi mai apoi să doneze câte ceva copiilor sărmani. Adică societatea vrea să ajute. Culmea e că tot societatea ignoră că ar putea face mai mult de atât. O haină, o carte, un stilou, o pâine. Toate ajută. Dar mult mai mult ar ajuta un copil garanţia că lună de lună are o sumă de bani primită din partea societăţii (a statului, dacă preferaţi exprimarea stereotip), sumă care să fie mai mare decât costul a doua perechi de ciorapi şi un tricou.

Îşi va expune societatea românească pretenţiile, dorinţele pentru un trai mai bun, va contribui efectiv la influenţarea unor decizii administrative care în efect afectează direct societatea românească?

Nu prea cred. Aş vrea să văd alţi câţiva bloggeri ori jurnalişti amplificând semnalul de alarmă. Dar sunt pesimist în privinţa asta. Mai bine mai strângem nişte cărţi, haine ori dulciuri să le donăm copiilor sărmani. În fond, de ce să ajutăm efectiv copii când putem doar să ne jucăm „de-a ajutatul”?!